Au trecut peste 540 de ani de la Bătălia de la Vaslui, menționată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt. Aceasta a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 între armatele aliate creștine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea otomano-munteană sub conducerea lui Suleiman Pașa.
Raportul de trupe era mult în favoarea otomanilor, armata otomană având 100.000 de turci și tătari, alături de 17.000 de munteni din Țara Românească, împotriva armatei lui Ștefan cel Mare de aproximativ 40.000 de moldoveni și 8.800 de oameni veniți în ajutor din Ungaria și Polonia.
Astfel, Ștefan a adoptat o tactică de hărțuire și înfometare, iar planurile de luptă ale domnitorului foloseau toate avantajele terenului. El a dat poruncă să fie părăsite toate așezările omenești care puteau nimeri în calea dușmanilor și să fie tăinuite proviziile.
Ștefan a repezit în calea dușmanului călărime care să supravegheze deplasarea oștii otomane, să o hărțuiască și să nu îngăduie cetelor prădalnice să se desprindă de grosul oștirii ca să meargă după hrană și să jefuiască. Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă mlăștinoasă prinsă între păduri, care îngreuna desfășurarea forțelor dușmane și manevrările de armată.
În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceață care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câțiva pași. Era moină și zăpada începuse să se topească, încât toată lunca Bârladului era plină de băltoace. Faptul că mii de oameni și cai treceau prin același loc, transforma valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea și terenul au constituit avantaje pentru Ștefan, de care domnitorul a știut să se folosească, deoarece otomanii nu puteau să-și dea seama ce oaste au în față, Ștefan a așezat de-a curmezișul văii câteva mii de oameni. Aceștia trebuiau să-i oprească pe otomani și să înceapă lupta. Dușmanul era foarte numeros și putea să aducă mereu oameni odihniți în luptă. Ștefan calculase ca în momentul în care oamenii lui aveau să dea semne de oboseală, de pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulți oșteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbițe și surle. Lucrurile s-au întâmplat așa cum a prevăzut domnul și, când au auzit otomanii trâmbițele și surlele, ei au crezut că vor fi atacați din partea aceea, astfel că mare parte s-au îndreptat în acea direcție, găsind aici doar câțiva oșteni. În schimb, pe malul stâng al Bârladului se afla grosul oștii lui Ștefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiți năprasnic de armata moldovenească. Până să se dezmeticească otomanii, până să înțeleagă cine îi atacă și din ce parte, mulți dintre ei au fost uciși, iar cei care au scăpat s-au pus pe fugă, cu toată încercarea disperată a lui Suleiman Pașa de a-i opri. Până la Dunăre au fost urmăriți de moldoveni, hărțuiți și uciși o mare parte din ei.
În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere zdrobitoare, pierzând, după spusele unor cronicari, aproape toată armata. Este considerată cea mai mare înfrângere din istoria islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind numit eroul creștinătății.
